Ganduri despre Ganduri

…una din serile acelea in care nu simt nimic; totul pare departe…
Toate sunt prea departe ca sa ma atinga; sa ma schimbe; sa ma impresioneze.
Imbratisez linistea ca pe o sora mai mare; ii simt parul mangaindu-mi gatul. Liniste. Inchid ochii si astept moartea lunii. Nu visez. Fantomele trecutului incep sa apara din colturile intunecate ale mintii. Fantome care nu credeam ca mai bantuie in orele astea tarzii ale noptii! Le privesc dansand pe sub gene, zambind. As vrea sa le pot prinde in pumn si sa le inchid in cutia de bjuterii de pe masuta de toaleta… pe toate! Sau macar clipa in care te-am cunoscut. As vrea… dar de fiecare data cand deschid ochii sa le caut, pier ca fumul.
E noapte si nu dorm; ma joc cu gandurile.

Intre taceri.

…el continua sa vorbeasca, desi nu-l mai ascult de mult. Cuvintele lui fosnesc ca frunzele toamnei maturate de vant pe drumuri pietruite; zgomot de litere cazute pe podea.

Nu, nu vreau sa aud ce spune!

Intorc capul spre fereastra; ganduri negre zboara absente dintr-un copac in altul, de pe-o virgula pe alta. Unele se aseaza pe frazele de la stalpi, leganandu-se. Ganduri malefice, ganduri desarte, negre… croncane flamande; planuiesc…

Vantul sufla resturile de idei de pe trotuare, strangandu-le pe langa ziduri… ziduri pe care le construim in jurul inimilor frante, de teama sa nu le ranim din nou.

Un sentiment usor pluteste in aerul intoxicat de emotii; mi se lipeste de maneca stanga a bluzei. Il ridic usor, cu degete plictisite si-l suflu spre visatorii de langa mine. Oftez.

El tace, acum. Ii simt privirea arzandu-mi pleoapele. Il privesc cu ochii inchisi. Ii deschid.

Imaginea mortii pluteste pe chipul sau. Oroare. Dezgust. Teama. Asteapta un raspuns…

Zambesc misterios si-i raspund, fara voce:

-Mi-am pierdut cuvintele. Mai am doar un punct.

Identitate pierduta

Deci, da, m-am casatorit.

Si nu pot sa spun ca acesst lucru  nu m-a dat peste cap, pentru ca a facut-o. Mi-a zdruncinat existenta intr-un mod teribil. M-a ucis, aproape. Stiu ca suna dur, dar asta am simtit intr-o dupa-masa, pe cand visam cu ochii inchisi in fata draftului primei povestiri scise de mine.

Imi imaginam… cum voi strange in brate prima carte scrisa de mine; cum ii voi simti copertile tari, ma voi satura cu parfumul ei de hartie proaspat vopsita cu cuvinte, voi mangaia desenul cu copaci goi de pe coperta… asa cum o mama isi admira primul copil; cum il saruat pe frunte si-i spune pe nume… Voi citi titlul cu voce tare, ca vocile din capul meu sa il auda si sa se bucure ca le-am ascultat si ca le-am transformat in metafore.

Iar sub titlu imi voi citi numele cu satisfactie, cu mandrie aproape; le voi spune peretilor, biroului, varfului de penita:

-V-am spus eu ca va veni ziua aceasta…

Dar stai! Stai stai stai!

Am deschis ochii; imaginea cartii s-a stins, dizolvata in fumul betisorului parfumat de pe coltul biroului. Am simtit doar un freamat usor printre crengile copacilor de pe coperta, inainte ca fereastra sa se inchida, trantita de vant.

S-a dus visul meu!

…ce nume scria pe coperta?

 

Toata lumea stia ca iubeam sa citesc; mama era disperata din cauza mea, pentru ca ma ascundeam ore intregi cu cate o carte in cele mai neinchipuite cotloane ale casei si nu ma scoteau decat intunericul sau foamea din ascunzis, cu ochii obositi si gatul amortit de prea mult citit. Cateodata ma mai gaseau un frate sau o sora in gradina, ascunsa intre buruienile pe care mama ma trimitea sa le sap; cateodata reuseam sa-i mituiesc cu un cub de ciocolata sau niste bomboane pe care le pastram ascunse pentru “zile negre”. Astea erau momente fericite: pe langa faptul ca nu eram parata mamei, ma alegeam si cu o carte strecurata din casa pe sub tricou, care ma mai tinea tintuita de pamant pentru cateva ore, pana cand cantatul greierilor, frigul sau chioraitul matelor ma trimiteau in casa…

Alteori, daca nu aveam nicio comoara ascunsa sau daca cel care ma gasea imi purta pica pentru ceva ce facusem cu zile bune inainte, il auzeam strigand in gura mare ca m-a gasit si pana sa vina mama in gradina deja sapam jumate stratul de morcovi sau ma ascundeam, in functie de starea vremii sau de starea ei. Mai mult in functie de starea ei, ca sa fiu sincera.

…deci nimeni nu s-a mirat cand m-am decis ca vreau neaparat, “cand o sa fiu mare”,  sa devin scriitoare. Mama m-a inteles cel mai bine, cred, pentru ca doar  povestile pe care i le indrugam ei ca sa scap de pedepse…bine meritate…ar fi umplut carti intregi.

Si uite asa, micuta creatura cu par valvoi, nas  pistruiat si picioare vesnic desculte a inceput sa paseasca sovaielnic pe un nou drum… de la devoratoare de basme la creatoare de minciuni. Sau povesti. Sau realitati… fictive. Sau cum li se mai zice cuvintelor trantite pe foaie, cu talent, cum ar spune unii.

…aproape m-a ucis.

Tocmai terminasem de rasucit firul povestirii si-l legaem de-un punct de la mijlocul paginii cand m-am lovit cu mintile de adevar: fetita aceea era moarta! Da! Fetita aceea care nu se pieptana niciodata, pentru ca ii era teama ca o sa-si piarda ideile cu care ii era imbacsit capul, visatoarea aia cu ochi vesnic obositi si degete manjite cu cerneala… era acum moarta; stearsa de pe fata pamantului, ca o fraza prost formulata in opera unui geniu.

Am ucis-o intr-o dimineata fierbinte de august, pe cand, imbracata intr-o rochie diafana, in stil grecesc, cu zambetul tremurandu-mi pe buze si inima dansand step, imi mazgaleam semnatura pe certificatul de casatorie.

Acelei magazii de idei si vise i-a luat locul o femeie fara trecut; una care nu citise nicio carte, car e nu fusese copil, care nu visase niciodata.

…mi-am dat seama ca eram goala. Ca ceea ce insemna “eu” era acum mort; o alta “eu” ii luase locul, ii furase depozitul de vise si de sperante. Ce drept avea straina asta sa vina si sa puna stapanire pe tot?

Cu fetita aceea cum ramane? Nu mai inseamna nimic? Gata? Asta a fost tot?

Desigur ca au urmat jalea si doliul cuvenite, zilele in care imi rodeam unghiile si plangeam de nervi, de ciuda si de necaz… apoi noptile in care blestemam clipa in care m-am lasat pacalita de o pereche de ochi de ciocolata…ziua in care am lasat un zambet sa-mi fure identitaea.

Si el nu intelegea ce se intampla. Nu intelegea ca pentru el, dintr-o dragoste nebuna, am ucis fiinta care-mi era cea mai draga pe fata pamantului: eu! Nu intelegea ca mi-am smuls aripile ca sa pot tine pasul cu el pe drumul vietii, pentru ca, deh! acum suntem tovarasi de drum… Nu intelegea ca strange in brate un cadavru rece, al unei copile zdrobite de o pereche de pantofi rosii cu toc, care  paseau tremurand spre altar.

Nici eu nu inteleg, inca.

Daca nu eu am ucis-o? Daca ea s-a sacrificat, de fap, din dragoste pentru noi, pentru dragostea noastra?  Daca mi-a lasat mostenire visele, cunostintele si ideile ei, sa le dau aripi si sa le aduc la viata?

…nu stiu.

Dar stiu ca pentru mine, fetita aceea deculta care m-a invatat sa merg pe tocuri, creatura aceea cu ochi obositi care m-a invata sa citesc… copila aceea care m-a invatat sa indulcesc viata cu ciocolata si hohote de ras… nu e intru totul moarta. Sunt eu, e in mine… si cateodata, cand viata ma tranteste la pamant, o las pe ea sa ma invete cum sa merg, cu picioarele desculte, mai departe… 

 

Cu și despre…bârfe!

Detest să aflu de la alții lucruri pe care le-am făcut sau le-am spus…fără ca eu să știu!

Câteodată stau și mă întreb:

Am fost beată întreaga mea existență, de nu-mi amintesc să fii avut de-a face cu vreuna din bălțile de noroi din care sunt stropită acum?!

Nu știu ce să zic…totul e foarte nou pentru mine…

Oare când i-am spus eu ăluia că ea le-a spus lor că găinile pasc?

Sau unde mi-or fi fost mințile când am fost acolo și am făcut aia, după care le-am spus celorlalți că cine nu face ca mine să facă după cum îl taie capul…și dacă nu-l taie bine, să nu facă?

Mă doare să știu că undeva, în zonă, a apărut de nu știu unde o “eu” care face și nu mai desface o groază de năzbâtii!

…Și eu le aflu întotdeauna abia când lumea începe să arunce cu roșii în mine…

Mai alaltăieri am aflat că am fost acolo și dincolo și am făcut aia și cealaltă.

Hm! Dar eu sunt foarte sigură că la ora aia încă dormeam, pentru că alea “Mai 5 minute…” de somn după ce sună alarma deveniseră trei ore!

Și, culmea, peste câteva ore aflu o altă versiune a poveștii, relatată de altcineva!

Măi să fie!

-Eule, ia treci aici! Ce-ai mai făcut de data asta?

-N-am fost eu…promit…

-Minți!

-Nu mint…cum aș putea?

…și ceilalți:

-Ba da, tu  ai fost, am văzut cu ochii noștri!

…o iau razna…și plâng…și urlu…și mă doare…și caut…și strig…

-Unde ești, Eule? Pe unde umbli iar, fără sa știu eu? Și-n ce mocirlă mă bagi, fără să am nicio vină?

…Și Eul stă ghemuit într-un colț al sufletului și se jură că n-a făcut nimic… că lumea minte… și se vaită…și se bate cu pumnii-n piept și ma imploră să-l cred!

…Și ceilalți nu se dau bătuți… iau pietre și aruncă…și urlă… și plouă cu acuzații.

Sunt confuză. 

Nu mai știu ce sau pe cine să cred. 

Nici nu știu dacă am știut vreodată!

                                    …vreau să fiu liberă.

                                   …dar știu că libertatea e un munte prea înalt,

pe care pașii-mi obosiți   n-o să reușească să-l urce niciodată!

Și mai știu că lumea o să caute să mă împiedice… să mă lege, să mă pironească… să-mi lipească etichete și să-mi scrie în frunte!

Bine-a zis cine-a zis când a zis că omul se naște liber, dar pretutindeni e în lanțuri!

(Jean Jacques Rousseau, dar să nu-i spuneți că v-am zis!)

Oare înainte să mă fi născut, tot atât de înlănțuită eram?

Oare cum pot să aflu cum e să fii liber? 

Obosita.

Nu stiu de ce, pana de curand, viata imi parea un sir de lupte dintre zile si nopti…cu fiecare inserat, gaseam ziua franta, invinsa. Noaptea castiga intotdeauna.

Dar, cumva, dimineata, ziua triumfa si snopea noaptea in bataie. Seara se repeta povestea…

S-a schimbat ceva.

Ziua de ieri nu si-a revenit inca dupa batalia de aseara…

Zace indurerata in praf, cu orele rupte si minutele picurandu-i pe frunte. 

Am incercat sa o ridic, am incercat… Dar clipele imi alunecau printre degete si ma trezeam cu mainile manjite cu trecut!

E inca noapte.

Am dat gres. 

Ziua de azi s-a stins sub ochii mei,fara sa pot face nimic!

Cer iertare…

Cui?

Zilei de maine?

…Sa m-acopere noaptea, sa ma-ngrop in negru! Nu mai e timp de plans, inmormantarea zilei…e la miezul noptii!

Sunt prea obosita sa-i sap mormantul. 

Prea obosita.

…Si ce daca s-a stins?

E si maine o zi…

Azi sunt prea obosita.